Care este Adevaratul Dumnezeu ?

Philos71.com a realizat un nou material video în care vorbeşte despre religiile lumii şi bineînţeles despre profeţiile biblice care s-au împlinit în persoana lui Isus Hristos. Cei interesaţi de apologetică (şi nu numai) pot viziona clip-ul publicat pe YouTube:

Anunțuri

Emaus – Via Dolorosa

Versurile care îmi plac cel mai mult dintre cele 3-4 variante care le-am auzit:

Cel mai mare Om din istorie

N-a avut servitori şi totuşi I se spunea STĂPÂN…
N-a avut diplomă şi totuşi I se spunea ÎNVĂŢĂTOR…
N-a avut medicamente şi totuşi I se spunea VINDECĂTOR…
N-a avut armată şi totuşi se temeau de El…
N-a câştigat niciun razboi şi totuşi a cucerit lumea…
N-a comis nici o crimă şi totuşi L-au răstignit…
A fost înmormântat şi totuşi trăieşte şi azi…

ISUS ESTE ACELAŞI, IERI, AZI şi ÎN VECI !

Mă simt onorat să slujesc un astfel de conducător !!!

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos (3)

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos – episodul 3

După ce în articolele precedente am vorbit despre Mărturia filosofilor păgâni, şi Mărturia marilor scriitori şi istorici antici, haideţi acum să continuăm cu:

C) Talmudul

Scriitorii evrei vorbesc, în felul lor, despre Isus. Mărturii uneori pline de ură, amestecate cu legende scornite, inepţii sacrilege, însă cu valoare istorică. Hristos este prezentat de obicei ca un abil personaj care se numeşte Dumnezeu, care a făcut de râs învăţătura doctorilor lui Israil (Thaanith, 65 b; Sauh., 25 c). Însă în Talmudul Babilonic şi în Midraschin-uri se găsesc despre Isus poveştile cele mai grosolane :

  • Talmud Yebamoth 49b, p.324: „Isus a fost un bastard născut din desfrâu”.
  • Talmud Shabbath 104 b, p. 504: „Isus a fost vrăjitor şi nebun. Maria a fost o desfrânată”.
  • Talmud Sanhedrin 107b, Sotah 47 a: „Isus Nazarineanul (Yeshu ha Notzri) săvârşea magie şi înşelătorie şi a dus pe Israel în rătăcire”. (În Talmud, creştinii sunt numiţi şi „Ha Notzrim”
  • Talmud Sanhedrin 43A: „În ajunul Paştelui, Isus a fost atârnat de lemn, întrucât nimic n-a fost adus în apărarea Lui.

D) Gnosticii confirmă existenţa umană a lui Hristos.

Gnosticismul = Curent filozofic religios, apărut în sec. II, care îmbina teologia creștină cu filozofia elenistică și cu unele concepții panteiste ale religiilor orientale.

Prin anii 120-140 ai erei creştine, în capitala Egiptului învaţă Basilides. Despre acesta spune Hypolit: „În ce priveşte persoana Mântuitorului, după ei, totul s-a petrecut după cum stă scris în Evanghelii” (Philosophumena,VII 27).

Valentin, în Roma anilor 135-160, recunoaşte valoarea istorică a Evangheliilor; nu le sfârtecă, ci brodează în jurul lor învăţătura sa. (Tertullianus, De Prescriptione, XXVII).

E) Mărturia arheologică

În 1945, profesorul Sukenic de la Universitatea din Ierusalim, cercetând un mormânt din jurul Ierusalimului, descoperă, pe peretele unui cavou, două inscripţii destul de şterse. Amândouă erau rugăciuni creştine, care datează din jurul anului 50 al erei noastre (când Pavel încă propovăduia, când apostolii erau vii, când se făceau minuni şi mărturii extraordinare). Prima inscripţie era o rugăciune adresată lui Isus, pentru ca El să-i ajute pe cei în viaţă, şi alături era a doua rugăciune, în care cei rămaşi în urma defunctului îşi exprimau nădejdea că Isus îl va învia pe cel mort la învierea celor drepţi.

„Oricât de mult ar propăşi cultura spiritului, la nesfârşit, şi oricât ar vrea spiritul uman să-şi lărgească aria, totuşi niciodată nu se va apropia de înălţimea şi de cultura morală a creştinismului, aşa cum aceasta scânteiază şi străluceşte în Evanghelii, în Isus Hristos.” J.W. Goethe

Concluzie: Dacă despre Isus Hristos n-am avea la dispoziţie decât aceste surse profane, tot n-am găsi scuze în Ziua aceea că n-am cunoscut pe Cel care a declanşat cea mai provocatoare din toate realităţile: creştinismul şi pe creştini.

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos (2)

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos – episodul 2

După ce în articolul precedent am vorbit despre Mărturia filosofilor păgâni, haideţi acum să continuăm cu:

B) Mărturia marilor scriitori şi istorici antici

1. Josephus Flavius (93 AD), în Antichităţi iudaice, 18, cap. 3, par. 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines de la Univ. Ierusalim, conf. trad. arabe vechi, 1972), scrie:

În acel timp trăia un om înţelept numit Iisus (dacă ne este îngăduit să-l numim aşa. Pentru că El era un făcător de minuni, un învăţător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere.). Conduita Lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Şi mulţi din iudei şi alte naţiuni au devenit ucenicii Lui. (El era Hristosul.). Pilat (la îndemnul mai marilor noştri) L-a condamnat să fie răstignit şi să moară. Iar cei care au devenit ucenicii Lui nu L-au părăsit (căci El le-a apărut viu a treia zi, aşa cum proorocii sfinţi au prezis, ca şi zece mii de alte lucruri minunate cu privire la El). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea Lui şi că era viu! Astfel poate că El a fost Mesia, despre care proorocii au vestit minuni. Chiar şi azi, partida creştinilor, numiţi aşa după El, nu s-a stins!
(Textul din paranteze se regăseşte în toate celelalte traduceri, cu excepţia traducerii arabe – considerată de unii mai acurată istoric.)
Iar în Antichităţi 20, cap. 9, par.1, scrie: „În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroşcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Iisus, cel care a fost numit Mesia.

2. Cornelius Tacitus, în Anale (scrisă la 115 AD), cartea 3, cap. 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creştinilor sub Nero:
Cu toate faptele de îmbunare a zeilor pe care le face Nero mai târziu, nici faptele oamenilor, nici actele de dărnicie ale împăratului ori năzuinţa de a-i împăca pe zei nu făceau să se spulbere spaima cea rea a lui Nero şi nu alungau bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. De aceea, pentru a înăbuşi zvonurile, Nero a căutat nişte vinovaţi anume, cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceştia norodul îi numea creştini, datorită nelegiuirilor, ei erau urâţi de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care îşi luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat. Credinţa lui dăunătoare, înăbuşită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârşie al acestui rău, ci chiar şi în Roma, unde se varsă de pretutindeni toate grozăviile şi unde tot ce e condamnabil capătă faimă. De aceea, la început, au fost înşfăcaţi creştinii care mărturiseau credinţa făţiş, apoi, în urma denunţurilor, o uriaşă mulţime din rândurile lor au fost dovediţi nu atât de arderea Romei, cât a fi nişte fiinţe care urau întregul neam omenesc. Şi în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi batjocoriţi în fel şi chip, de pildă: ori erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor, ca să-i răpună sfâşiindu-i, ori erau răstigniţi pe cruce, ori hărăziţi arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arşi de vii în chip de torţe, pentru a se lumina noaptea. Nero îşi oferise şi parcurile sale pentru aceste spectacole. El organiză chiar jocuri de circ, la care luă parte, îmbrăcat ca vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un faeton. Din această pricină, deşi creştinii fuseseră osândiţi ca oameni vinovaţi care merisaseră cele mai aspre pedepse, totuşi lumea a început să-i compătimească pe cei osândiţi, ca şi cum aceste pedepse nu ar fi fost date înspre interesul obştesc şi datorită cruzimii unei singure fiinţe: Nero.

3. Pliniu cel Tânăr (AD 110), în Scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedeşte că la data aceea creştinismul era deja puternic răspândit în Bitinia (sudul Mării Negre):
… N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite şi urmărite. De aceea am şovăit mult, dacă trebuie făcută o distribuire după vârstă sau să nu fac nici o diferenţă între tineri şi bătrâni. Dacă trebuie iertat cel ce se căieşte sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte; dacă trebuie pedepsit doar numele de creştin, chiar dacă n-a făcut o crimă. Deocamdată, cu aceia care ne-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau i-am întrebat a doua oară şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte, căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuie pedepsită măcar încăpăţânarea şi îndărătnicia, care este neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie pe care, pentru că erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Celor care se lepădau că sunt sau că au fost creştini, invocându-i după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu vin şi tămâie statuii tale, împărate, şi dacă pe lângă aceasta au hulit pe Hristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi în nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Unii care fuseseră denunţaţi au spus că erau creştini, dar apoi au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar că nu mai erau; unii fiind de vreo trei ani creştini, alţii de mai mulţi ani, arată că fenomenul creştin era de mai mulţi ani acolo şi unii de mai bine de 20 de ani (Pliniu a scris lucrarea sa în 111 e.n.), şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Hristos. Singura lor vină era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalţe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, căci se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârşească adulter, să nu-şi calce cuvântul dat. Să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată, nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care conform instrucţiunilor tale interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi două sclave ca să descopăr adevărul despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată şi exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău, căci îngrijorarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi. Sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol, şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată.

Mâine vom finaliza enumerarea dovezilor, amintind despre:
C) Talmudul
D) Gnosticii
E) Mărturia arheologică

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos (1)

Dupa cum îi promiteam lui Mihai Marinca (Un Ciudat Marginalizat) în urmă cu aproximativ 2 săptămâni, am revenit cu câteva exemple ale istoricilor din primele secole care au facut referire la existenta lui Isus Hristos ca si FIINTA UMANĂ.

DACĂ ISUS NU AR FI FOST UN PERSONAJ REAL, atunci învăţaţii acelei generaţii şi generaţia următoare ar fi scris despre asta,  pentru a stopa înaintarea creştinismului, însă nu s-a întâmplat aşa, pentru că adevărul existenţei Sale nu poate fi contestat. Dacă oamenii din secolele 1-2 au scris despre existenta umana a lui Isus, noua nu ne rămâne decât să acceptăm această realitate istorică.

A) Mărturia filosofilor păgâni

1. Thallus este printre primii scriitori păgâni care îl menţionează pe Hristos (aprox 54 d.Hr). Thallus este citat de Juliu Africanul, în ale sale Scrieri, secţiunea 18 (AD 221), care îl menţionează pentru întunericul general prilejuit de moartea lui Hristos: „Acest Thallus, în al treilea volum de Istorie, vorbeşte – după mine fără motiv – de o eclipsă de soare. Fiindcă Evreii sărbătoreau Paştele pe ziua a 14-a socotită după lună, iar patima Mântuitorului a căzut în ziua dinaintea Paştelui. Dar eclipsa de soare are loc numai când luna ajunge sub soare… Cum atunci putea să aibă loc o eclipsă când luna este aproape diametral opusă faţă de soare? Flegon aminteşte că în timpul lui Tiberiu Cezar, la lună plină, a fost o eclipsă totală de soare de la ora 6 la ora a 9-a, în mod evident cea de care vorbeam!

2. Un adept al stoicilor, Sirianul Mara Bar-Serapion (Scrisoare către fiul său, Serapion, cca 110 AD). Scrisoarea este la British Museum. „Ce-au câştigat Atenienii dacă l-au omorât pe Socrate? Foamete şi ciumi au venit asupra lor ca o judecată pentru nelegiuirea lor. Sau ce-a câştigat poporul din Samos, pentru că l-a ars pe Pythagoras? Într-o clipă, ţara lor a fost acoperită de nisipuri. Sau ce-au dobândit Iudeii ucigându-l pe Regele lor înţelept? De îndată ţara le-a fost nimicită. Dumnezeu a răzbunat cu dreptate pe aceşti oameni… pe regele înţelept, care a trăit învăţăturile ce le-a dat.

3. Cam în aceeaşi vreme învaţă celebrul orator şi sofist Lucian din Samosata (125-192). Lucian de Samosata scria la cca 160 AD, în Muritorul Peregrinus: „Creştinii se închină unui om până în ziua de azi – personaj remarcabil, care a introdus acest cult nou şi care a fost răstignit în Palestina pentru acest motiv… Vezi, aceste fiinţe rătăcite pornesc cu convingerea generală că ei sunt nemuritori pentru totdeauna, ceea ce exprimă dispreţul lor pentru moarte şi preocupare de sine… Ba mai mult, întemeietorul lor i-a învăţat că toţi sunt fraţi din momentul când sunt convertiţi şi tăgăduiesc zeii greci, închinându-se la sofistul acesta răstignit şi trăind în ascultare de legile lui. Toate acestea ei le iau prin credinţă…

4. Porphyrios, în marele său Tratat împotriva creştinilor (anul 270), păstrează în polemica sa un ton mai puţin agresiv, iar atitudinea sa faţă de Hristos este remarcabilă. Nu-L tratează ca magician sau impostor; el îi acuză numai pe apostoli şi evanghelişti. Figura Sa îi impune respect.

5. Scriitorul păgân Lampridius spune despre împăraţii romani Hadrian şi Alexandru Sever: „Alexandru a voit să facă templu lui Hristos şi să-L numere printre zei„. Iar despre Hadrian, „că a vrut să facă în toate oraşele temple fără idoli… ” (Aelius Lampridius, Historicae Augustae Scriptores rex, Biponti, 1787, vol. I. p. 278).

6. Phlegon (sec. II), după ce spune că Hristos a fost profet, fiindcă s-a împlinit profeţia despre nimicirea Ierusalimului, eclipsa solară, cutremurul de pământ, la moartea Domnului, continuă astfel: „În anul al patrulea al Olimpiadei a 202-a a avut loc eclipsa solară” (Origen, Contra Celsum, lib. II, edit. cit. p. 579, Hist. Olymp, lib.13).

Ca să nu vă plictisesc/”bombardez” cu prea multe informaţii voi reveni în zilele următoare cu:
B) Mărturia marilor scriitori şi istorici antici
C) Talmudul
D) Gnosticii
E) Mărturia arheologică

%d blogeri au apreciat asta: