Dovezi istorice ale existentei lui Hristos (2)

Dovezi istorice ale existentei lui Hristos – episodul 2

După ce în articolul precedent am vorbit despre Mărturia filosofilor păgâni, haideţi acum să continuăm cu:

B) Mărturia marilor scriitori şi istorici antici

1. Josephus Flavius (93 AD), în Antichităţi iudaice, 18, cap. 3, par. 3 (în traducerea prof. Schlomo Pines de la Univ. Ierusalim, conf. trad. arabe vechi, 1972), scrie:

În acel timp trăia un om înţelept numit Iisus (dacă ne este îngăduit să-l numim aşa. Pentru că El era un făcător de minuni, un învăţător de la care oamenii primesc adevărul cu plăcere.). Conduita Lui era foarte bună, fiind cunoscut ca om virtuos. Şi mulţi din iudei şi alte naţiuni au devenit ucenicii Lui. (El era Hristosul.). Pilat (la îndemnul mai marilor noştri) L-a condamnat să fie răstignit şi să moară. Iar cei care au devenit ucenicii Lui nu L-au părăsit (căci El le-a apărut viu a treia zi, aşa cum proorocii sfinţi au prezis, ca şi zece mii de alte lucruri minunate cu privire la El). Ei au mărturisit că le-a apărut trei zile mai târziu după răstignirea Lui şi că era viu! Astfel poate că El a fost Mesia, despre care proorocii au vestit minuni. Chiar şi azi, partida creştinilor, numiţi aşa după El, nu s-a stins!
(Textul din paranteze se regăseşte în toate celelalte traduceri, cu excepţia traducerii arabe – considerată de unii mai acurată istoric.)
Iar în Antichităţi 20, cap. 9, par.1, scrie: „În jurul anului 62, Ana Ben Ana s-a străduit să-l condamne la moarte prin împroşcare cu pietre pe Iacob, fratele lui Iisus, cel care a fost numit Mesia.

2. Cornelius Tacitus, în Anale (scrisă la 115 AD), cartea 3, cap. 15, paragraful 44, raportează despre prigoana creştinilor sub Nero:
Cu toate faptele de îmbunare a zeilor pe care le face Nero mai târziu, nici faptele oamenilor, nici actele de dărnicie ale împăratului ori năzuinţa de a-i împăca pe zei nu făceau să se spulbere spaima cea rea a lui Nero şi nu alungau bănuiala că arderea Romei a fost poruncită de el. De aceea, pentru a înăbuşi zvonurile, Nero a căutat nişte vinovaţi anume, cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceştia norodul îi numea creştini, datorită nelegiuirilor, ei erau urâţi de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care îşi luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat. Credinţa lui dăunătoare, înăbuşită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârşie al acestui rău, ci chiar şi în Roma, unde se varsă de pretutindeni toate grozăviile şi unde tot ce e condamnabil capătă faimă. De aceea, la început, au fost înşfăcaţi creştinii care mărturiseau credinţa făţiş, apoi, în urma denunţurilor, o uriaşă mulţime din rândurile lor au fost dovediţi nu atât de arderea Romei, cât a fi nişte fiinţe care urau întregul neam omenesc. Şi în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi batjocoriţi în fel şi chip, de pildă: ori erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor, ca să-i răpună sfâşiindu-i, ori erau răstigniţi pe cruce, ori hărăziţi arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arşi de vii în chip de torţe, pentru a se lumina noaptea. Nero îşi oferise şi parcurile sale pentru aceste spectacole. El organiză chiar jocuri de circ, la care luă parte, îmbrăcat ca vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un faeton. Din această pricină, deşi creştinii fuseseră osândiţi ca oameni vinovaţi care merisaseră cele mai aspre pedepse, totuşi lumea a început să-i compătimească pe cei osândiţi, ca şi cum aceste pedepse nu ar fi fost date înspre interesul obştesc şi datorită cruzimii unei singure fiinţe: Nero.

3. Pliniu cel Tânăr (AD 110), în Scrisoarea a 97-a către împăratul Traian, dovedeşte că la data aceea creştinismul era deja puternic răspândit în Bitinia (sudul Mării Negre):
… N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite şi urmărite. De aceea am şovăit mult, dacă trebuie făcută o distribuire după vârstă sau să nu fac nici o diferenţă între tineri şi bătrâni. Dacă trebuie iertat cel ce se căieşte sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte; dacă trebuie pedepsit doar numele de creştin, chiar dacă n-a făcut o crimă. Deocamdată, cu aceia care ne-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor: i-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau i-am întrebat a doua oară şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea, iar pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte, căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuie pedepsită măcar încăpăţânarea şi îndărătnicia, care este neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie pe care, pentru că erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Celor care se lepădau că sunt sau că au fost creştini, invocându-i după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu vin şi tămâie statuii tale, împărate, şi dacă pe lângă aceasta au hulit pe Hristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi în nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Unii care fuseseră denunţaţi au spus că erau creştini, dar apoi au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar că nu mai erau; unii fiind de vreo trei ani creştini, alţii de mai mulţi ani, arată că fenomenul creştin era de mai mulţi ani acolo şi unii de mai bine de 20 de ani (Pliniu a scris lucrarea sa în 111 e.n.), şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Hristos. Singura lor vină era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită, în zori, să înalţe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, căci se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie, să nu săvârşească adulter, să nu-şi calce cuvântul dat. Să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată, nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu, prin care conform instrucţiunilor tale interzisesem adunările. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi două sclave ca să descopăr adevărul despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată şi exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău, căci îngrijorarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi. Sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol, şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare. Cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată.

Mâine vom finaliza enumerarea dovezilor, amintind despre:
C) Talmudul
D) Gnosticii
E) Mărturia arheologică

Anunțuri

Despre Th3Lov3OfG0d
- Privesc in SUS - -- Spre ISUS --

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: