Despre binecuvantarea copiilor mici
23/02/2010 39 comentarii
Diferenţa între botezul copiilor mici şi binecuvântarea lor cred că o ştiti, iar dacă nu, puteţi întreba şi cineva cu siguranţă vă va raspunde. Aş vrea să discutăm un alt aspect legat de binecuvântare:
CINE POATE SĂ FIE BINECUVÂNTAT ÎN BISERICA SI CINE NU ?
Altfel spus dacă mama a crescut în biserică şi s-a casătorit cu un băiat din afara bisericii, nu mai este membră, dar frecventează ocazional şi îşi manifestă dorinţa ca noul ei născut să fie binecuvântat în cadrul bisericii din care faceţi parte/ o păstoriţi, ce i-aţi răspunde ?
Consideraţi că doar copiii născuţi în familiile bisericii trebuie să beneficieze de acest act religios ? Dar copiii care au bunicii credincioşi? Ce argumente pro sau contra cunoaşteţi (biblice şi nu numai)?
Despre Th3Lov3OfG0d
Priveste In Sus 
Intr-adevar este un subiect foarte bun, de actualitate dar din pacat nu sunt pregatit la ora aceasta sa raspund, dupa mai multe documentari personale o sa iti raspund si poate o sa scriu un post separat pentru subiectul acesta. Dumnezeu sa ne lumineze sa cunoastem adevarul legat de aceasta problema.
Se stie preabine faptul indoctrinarii crestinilor de azi in asa masura ca nu mai pot privi cu ochi buni pe nimeni care NU PARTICIPA la inchinare in felul cum ei gasesc de cuviinta , indiferent daca acea inchinare corespunde sau nu cu SFANTA SCRIPTURA
Hai sa nu generalizam … Intotdeauna si oriunde vei gasi astfel de oameni, dar e prea mult sa afirmi ca toti crestinii sunt indoctrinati si toti liderii sunt interesati sa li se faca pe plac, chiar daca parerea lor e contrara Scripturii,
Este un subiect interesant, nu ştiu de ce ai apelat al mine să fac un comentariu la acest subiect dar poate o sa-mi spui candva 🙂
Părerea mea personală este că dacă un părinte îşi manifestă dorinţa pentru copilul lui de a fi binecuvântat în biserică, eu nu pot să fiu în măsură de a opri lucrul acesta pentru că acea binecuvantare nu o dă păstorul, sau slujitorul bisericii, o dă Dumnezeu. Acelaş lucru este valabil şi în dreptul unor bunici care vor să aducă nepoţii la binecuvântare. Astea sunt părerile mele acum la cald, promit ca într-un timp relativ scurt să vin cu o postare pe subiectul acesta.
Să auzim numai de bine. Multă binecuvântare!
Câteva gânduri…
1. Oricine poate fi „binecuvântat” de oricine, dacă prin „a binecuvânta” se înţelege a rosti o rugăciune prin care se cere peste persoana respectivă benevolenţa DOMNULUI. Faptul se poate întâmpla oricând şi oriunde (inclusiv în incubatorul de la maternitate sau în cădiţa de făcut baie sau când copilului i se schimbă scutecul etc.). La urma urmei, o astfel de rugăciune se poate întâmpla şi de la distanţă – ai putea fi, de pildă unchiul copilului sau prietenul din liceu al părinţilor lui, şi ai putea să locuieşti în celălalt capăt al ţării. Cine te împiedică să „binecuvântezi” sau să ceri binecuvântarea DOMNULUI peste copilaşul acela, de la distanţă, chiar dacă nici nu ai apucat încă să îl vezi?!
2. Bun. L-ai binecuvântat. Din inimă. Foarte bine. Ba chiar ai invocat textul din Num. 6:
24.”Domnul sã te binecuvinteze, ºi sã te pãzeascã!
25.Domnul sã facã sã lumineze Faþa Lui peste tine, ºi sã se îndure de tine!
26.Domnul sã-ºi înalþe Faþa peste tine, ºi sã-þi dea pacea!”
27.Astfel sã punã Numele Meu peste copiii lui Israel, ºi Eu îi voi binecuvânta.”
Perfect!
Acum, o întrebare, deloc retorică: ce şanse are acest copil “să cunoască din fragedă pruncie Sfintele Scripturi care pot să dea înţelepciunea care duce la mântuire prin credinţa în Isus Hristos” (2Ti.3:15), ce acces are el la „dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului” (Rom.2:20) etc. dacă îi lipseşte mediul în care să fie binecuvântat prin oamenii care trăiesc o viaţă binecuvântată de DOMNUL, cercetând voia Lui revelată în Scripturi, care „caută să facă tot ce este scris în cartea aceasta a legii” (Ios.1:8), care „zi şi noapte cugetă la legea Lui, care – asemeni unui pom sădit lângă un izvor de apă – îşi dau rodul la vremea lor şi ale cărui frunze nu se veştejesc” (Psa.1)?!
Căci NU de o binecuvântare mai mult sau mai puţin formală, rostită sau nu în adunare/biserică, are copilul nevoie, ci de o familie sănătoasă în care măcar unul din membrii ei să fie un instrument prin care DOMNUL să îi binecuvânteze viaţa, a cărui viaţă să devină exemplu pentru copil şi care să „facă din el un ucenic, învăţându-l să păzească tot ceea ce Isus ne-a poruncit” (Mat.28:20)!
3. Şi un ultim gând: cine e mai binecuvântat? Copilul “binecuvântat în biserică” şi apoi trăind într-o familie care nu-l cunoaşte şi nu-l onorează pe DOMNUL sau copilul “nebinecuvântat în cadrul tradiţional al bisericii”, dar ai cărui părinţi pot fi o binecuvântare pentru el, căci îl cunosc şi îl iubesc pe DUMNEZEU şi ascultă de Cuvântul Lui?!
Să stăm strâmb şi să judecăm drept.
Aşadar?
1. Sunt total deacord ca ORICINE POATE BINECUVANTA PE ORICINE. Ca exemplu, sotia mea a ingrijit un copilas pentru cateva luni, cateva ore pe zi & obisnuia sa se roage pentru el si pentru parintii lui ca Domnul sa li se descopere.
Insa intrebarea se referea la BINECUVANTAREA COPILULUI DE CATRE UN PASTOR in cadrul unui serviciu religios in biserica. Este aceasta rugaciune „rezervata” doar celor ce apartin de biserica sau orice copilas poate sa primeasca aceasta binecuvantare?
Nevoia de principii morale in familia in care copilul creste este clara.
Când ai timp poate trecişi linkul meu în lista ta de blogroll. Mulţumesc anticipat 🙂
Daca unul dintre parinti este credincios, sau bunicii sunt crediciosi, noi ii binecuvantam.
Binecuvantarea o da Dumnezeu, nu oamenii si, asa cum a procedat si Domnul Isus, noi nu facem investigatii, ci pur si simplu ne rugam pe copii.
Pe de alta parte, binecuvatarea devine eficenta daca copilul creste intr-un mediu spiritual adecvat. Ar trebui sa ne rugam si pentru pocainta parintilor.
Am auzit un pastor accentuand pe baza textului din Numeri 6 :
„asa sa binecuvantati PE COPIII LUI ISRAEL, nu pe cei ai filistenilor, nici ai amoritilor, samd” si de aici a tras concluzia ca daca parintii nu sunt credinciosi, copilul nu are de ce sa fie binecuvantat. Un alt argument contra se referea la situatia in care parintii il duc pe copil intr-o biserica traditionala sa fie BOTEZAT, iar bunicii il aduc in biserica „pocaitilor” ca sa fie BINECUVANTAT.
Textul despre binecuvantarea copiilor evrei din cartea Numari NU se poate aplica copiilor de crestini decat in mod simbolic.
La drept vorbind, binecuvantarea copiilor nu este un act cultic (de talia botezului sau a Cinei, etc.).
Binecuvantarea copiilor a aparut ca o reactie a tinerelor biserici „protestante” si „Neo” la invinuirea venita din partea bisericii catolice istorice. Acuzatorii spuneau ca toti copiii nebotezati care mor se vor duce in iad, asa ca fratii nostri au „imprumutat” textul din cartea Numeri si au facut din el un gest simbolic de raspuns la invinuiri. Mortalitatea infantila era foarte mare.
In mod corect, astazi aceasta binecuvantare este mai mult binecuvantarea parintilor care se dedica cresterii copilului in ascultare de Domnul.
Pentru copil, aceasta „binecuvantare’ nu inseamna absolut nimic. Aceasta se vede si din numarul celor care se pierd de biserica la tinerete cu toate ca au fost „binecuvantati”.
Foarte folositoare clarificarea cu privire la sursa acestui „obicei protestant”. Multumim mult !
Am mai auzit afirmatia ca „binecuvantarea de mic copil il urmareste pe acel om chiar daca, la vremea adolescentei, el alege sa se desparta de biserica”. Probabil binecuvantarea este vazuta ca o DEDICARE a micutului inaintea lui Dumnezeu, si de aceea, mai devreme sau mai tarziu, el se va intoarce la Hristos.
Experienta dumneavoastra confirma sau infirma o astfel de idee?
Foarte corect explicat . Textul din Numeri 6 era pentru evrei si trebuia implinit la litera . Cineva care implinea porunca din Numeri 6 , nu avea voie sa adauge sau sa scoata nici macar un cuvint din Numeri 6 .
Fr. Daniel, dumneavoastra binecuvantati copiii acolo unde slujiti in biserica ca si pastor?
Buna Utu
Iti recomand un nou blog
awtozero.wordpress.com
Includeti acest link in blogul tau, sau la cele preferate de tine pentru a citi si studia mai multe despre scrierile si meditatiile biblice ale acestui om al lui Dumnezeu.
A.W.Tozer (1897-1963) a scris treizeci de cărţi şi este considerat unul dintre cei mai influenţi evanghelişti americani ai secolului XX.
In timpul vieţii lui de slujire creştină ca pastor, scriitor şi vorbitor la conferinţe, el a atins şi influenţat vieţile multora.
A avut o viaţă profundă de rugăciune. Se spune despre el că „a petrecut mai mult timp pe genunchi decât la biroul lui”.
Timp de aproape 50 de ani Tozer a umblat cu Dumnezeu. Deşi e mort, el continuă să vorbească şi azi prin scrierile lui, cu o forţă uimitoare. El ne cheamă să vedem acea lume reală a spiritualului, care se află dincolo de lumea fizică ce ne atrage aşa de uşor; ne cheamă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să uităm mulţimea, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să devenim tot mai mult asemenea Lui. Aşa cum a spus cineva despre el, „omul acesta te face să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu”.
Fiind anglican, cred in legitimitatea botezului copiilor.
Trecind peste asta, mi se pare de-a dreptul o cruzime sa i se refuze cuiva rugamintea de a i se binecuvinta copilul.
De asemenea, ma mir de opinia prietenului meu Daniel Branzai, conform careia ‘Pentru copil, aceasta „binecuvantare” nu inseamna absolut nimic.’.
Cred ca graba este de vina pentru aceasta concluzie superficiala. Daniel vrea sa spuna, probabil, ca aceasta rugaciune nu mintuieste pe nimeni, dar acelasi lucru se poate spune si despre botezul adultilor.
Daca credem cu adevarat iun puterea rugaciunii, o asemenea afirmatie este scandalos de superficiala.
Aceasta insa nu inseamna ca rugaciunea noastra anulea vointa libera data noua de Dumnezeu (desigur, daca nu cumva suntem hipercalvinisti si credem in acest adevar biblic).
Cam atit, deocamdata.
doar că un om firesc dorește să i se „binecuvinteze” copilul sperand prin asta ca-l va feri de rau sau ca va spune lumea ca e pagan. Adica mizilicuri pagane.
Astfel problema asta o pun evanghelicii la fel ca ortodocsii. Cine decide ce. E neinteresant pentru mantuirea celui mic acest act.
Puterea de decizie ii apartine parintilor. Daca ei nu sunt de acord bunicii nu au ce vorbi. M-as mira ca bunicii duhovnicesti sa-si bage nasu-n oala care nu trebuie.
Intrebarea pusa celui care doreste sa-si binecuvinteze copilul: de ce vrea asta ? Care e originea dorintei.
Cred că, pentru a ajunge la o concluzie, trebuie să definiţi ce înseamnă exact binecuvântarea. Am impresia că înţelesul vă este un pic vag.
BINECUVANTAREA COPIILOR = acel „obicei” din bisericile protestante si neo (conform celor scrise mai sus de fretele Daniel Branzai) in care copilasul este adus in biserica de catre parinti, iar pastorul se roaga pentru el cu punerea mainilor (de obicei) si proclama textul din Numeri 6.
La noi in biserica, la sfarsit parintii se roaga Domnului, multumind si cerand ajutor in cresterea bebeului. Cam asta cred ca e tot „ritualul”…
Nu cred că m-aţi înţeles. Nu mă refeream la ritual, ci chiar ce înseamnă binecuvântarea.
He he … nu e vorba despre mine si ce inteleg eu, ci despre ceea ce inteleg fratii si surorile noastre din diverse biserici, de diferite confesiuni evanghelice.
Prin discutia pe care o avem poate vom reusi sa descoperim adevarul profund al acestui obicei, mai mult sau mai putin folositor (eficient). Daca doriti, puteti defini BINECUVANTAREA COPIILOR …
Nu există mai multe înţelesuri pentru binecuvântare, doar unul singur, doar că este un pic ascuns…
De aceea vă întreb, dumneavoastră ce înţelegeţi prin binecuvântare? Definind binecuvântarea, legătura cu copii se rezolvă de la sine.
Literal BINECUVANTAREA este o VORBIRE DE BINE. In cazul nostru, am putea afirma ca rugaciunea de binecuvantare este o cerere ca Dumnezeu sa poarte de grija si sa-si lase indurarea peste acel copilas, intr-un cuvant SA-I FACA BINE :D. Este o mijlocire, o intermediere… Deacord?
Vedeţi, eu înţeleg acelaşi lucru dar cu totul altceva, anume bine+cuvânt. Cuvântul însă nu este rugăciune, nu este cerere, nu este comunicare… Cuvântul este din „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”
Este deja altceva… Acum se leagă binecuvântarea de botez, de primirea harului.
În greacă binecuvântare se spune evloghia, ev-logos şi logos, pe lângă înţelesul de cuvânt-comunicare înseamnă raţiunea divină şi puterea lui Dumnezeu. Benedictio şi biagoslovenie la fel.
Binecuvântarea este dată „în numele Domnului”, dinspre părinte spre fiu. Nu vorbim deci despre o urare de bine şi nici despre speranţa de a fi bine, vorbim despre un transfer de har Dumnezeiesc. În acest moment al discuţiei este evident că este nevoie de un emiţător al harului, părintele, şi de un receptor al harului, fiul. Altfel spus, nu oricine poate să dăruiască harul, nu oricine poate să primească harul. Harul este pus întotdeauna în părinte, fie că vorbim despre preot, fie că vorbim despre părintele natural. După cum blestemul reprezintă cunoaşterea răului, binecuvântarea reprezintă drumul binelui. Astfel binecuvântarea reprezintă drumul Domnului. Eşti răsplătit prin binecuvântare pentru că urmând calea Domnului în ceea ce faci, îţi faci un bine propriu. Atunci când harul Divin te însoţeşte într-o acţiune, acţiunea nu poate fi decât înspre bine.
În acest caz cererea binecuvântării nu mai este un act de îngăduinţă, ci un act de supunere…
Discuţiile sunt prea lungi pentru a merge mai departe… aşa că să ne reîntoarcem la copii.
Părintele îşi binecuvântează copilul cu o formulă de tipul… „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, binecuvintează, sfinţeşte şi păzeşte cu puterea crucii Tale…”
Se observă foarte clar transmiterea harului. „Mergi cu Dumnezeu” are acelaşi sens. „Pacea fie cu tine”, acelaşi sens. „Drum bun!” are acelaşi sens. „Bună ziua”, sau „să-ţi fie ziua bună!”, acelaşi sens.
Relativ la binecuvântarea copiilor în cadrul bisericii, Noul Testament este foarte clar:
„Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.”
Acest episod este aproape identic în evangheliile după Luca, Marcu, şi Matei. Putem să ne îndoim de altele, dar nu de binecuvântarea copiilor.
Recunosc că nu am citit decât superficial cele scrise mai sus, dar atât cât am citit nu am observat această identificarea a cuvântului cu Puterea Divină. De aceea am insistat pe înţelegerea termenului.
@ Bibliotecaru / Despre binecuvantarea copiilor mici
Referitor la ce aţi afirmat: „eu înţeleg cu totul altceva, anume bine+cuvânt” …”Cuvântul
este din ‘La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Întru
El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor'”.
Sună frumos, dar faceţi câteva confuzii majore.
1. În primul rând că NU orice cuvânt este CUVÂNTUL.
Cuvântul omului este adeseori orice altceva decât ceea ce ar trebui să fie.
Ontologic vorbind, cuvântul omenesc NU are nici statutul şi nici puterea pe care o are
DUMNEZEU, pentru simplul motiv că omul este o creatură.
(Cu adenda că în calitate de creatură făcută „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, omul
este chemat să reflecte SFINŢENIA Făcătorului. Pe aceasta a pierdut-o şi trebuie să o
recupereze. Numai că nu este vorba de un fapt automat, iar printre mijloacele lăsate la
îndemână de DUMNEZEU, nu se numără „formulele magice” (apropo de repetarea „mantrică” a
rugăciunii isihaste, vezi poziţia Fiului lui DUMNEZEU din Matei 6:7 – ‘când vă rugaţi nu
suneţi multe, ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate’) şi
„tainele” – în sensul în care sunt ele înţelese
de o parte a creştinătăţii.
Dovada cea mai
simplă este calitatea jalnică a vieţii morale şi spirituale a acestei majorităţi care se
consideră cu mândrie „creş
tină de 2000 de ani”. Mergeţi prin căminele de studenţi „drept
măritori” şi vedeţi cui slujesc de fapt! Daţi drumul la televizor, chiar la radio, deschideţi
orice ziar vă cade în mână şi analizaţi cu obiectivitatea „moralitatea” emisiunilor,
articolelor, a viziunii despre lume şi despre menirea vieţii. Uitaţi-vă la Parlamentul ţării –
este în larga lui majoritate „ortodox” – iacă ce a produs şi ce tolerează B.O.R.! Femeile goale
de prin reviste, de pe sticla televizorului, sunt toate „ortodoxe”… Dezmăţul este din păcate
unul naţional… Şi exemplele pot să continue…)
2. Este deja altceva… Acum se leagă binecuvântarea de botez, de primirea harului..
Cunoaştem amândoi cuvintele Mântuitorului: După faptele lor îi veţi cunoaşte (sau, ne
cunoaştem pe noi înşine). Majoritatea acestui „neam creştin” care „a primit creştinismul de la
Ap. Andrei”, care locuieşte într-o ţară care e „grădina Maicii Domnului” şi care are „biserica
şi credinţa cea adevărată – harul apostolic, preoţii, tainele,
sfinţii, liturghia şi slujbele
etc.) este NETĂIAT ÎMPREJUR ÎN INIMĂ (v. Coloseni 2:11 – „În El aţi şi fost tãiaţi împrejur, cu
tãiere împrejur nefãcutã de mânã, prin dezbrãcarea de trupul cãrnii, întru tãierea împrejur a
lui Hristos.”)
. Neînnoit pe dinăuntru! Nenăscut din nou!
Degeaba susţine dogma ortodoxă că „botezul este naşterea din nou”. Rezultatele, viaţa acestui
popor infirmă teoria. Nu că botezul nu are rolul şi importanţa lui. Dar el NU este totuna cu
„naşterea din nou” – dacă ar fi, toţi copiii botezaţi de mici ortodocşi şi-ar trăi viaţa ca şi
creştini, în iubire şi ascultare de voia lui DUMNEZEU. Or, realitatea cea de toate zilele se
prezintă cu totul altfel în societatea românească.
Adaugă aici că nici apartenenţa la vreo confesiune creştină NU prezintă nici o garanţie că OMUL
este realmente creştin. Cu numele, poate, cel mult. Apostolii şi proorocii, DUMNEZEU şi
Mântuitorul Hristos, în Sfintele Scripturi ne învaţă cu totul altceva.
În greacă binecuvântare se spune evloghia, ev-logos şi logos, pe lângă înţelesul de cuvânt-
comunicare înseamnă raţiunea divină şi puterea lui Dumnezeu. Benedictio şi biagoslovenie la
fel.
Binecuvântarea este dată “în numele Domnului”, dinspre părinte spre fiu. Nu vorbim deci despre
o urare de bine şi nici despre speranţa de a fi bine, vorbim despre un transfer de har
Dumnezeiesc. În acest moment al discuţiei este evident că este nevoie de un emiţător al
harului, părintele, şi de un receptor al harului, fiul. Altfel spus, nu oricine poate să
dăruiască harul, nu oricine poate să primească harul. Harul este pus întotdeauna în părinte,
fie că vorbim despre preot, fie că vorbim despre părintele natural. După cum blestemul
reprezintă cunoaşterea răului, binecuvântarea reprezintă drumul binelui. Astfel binecuvântarea
reprezintă drumul Domnului. Eşti răsplătit prin binecuvântare pentru că urmând calea Domnului
în ceea ce faci, îţi faci un bine propriu. Atunci când harul Divin te însoţeşte într-o acţiune,
acţiunea nu poate fi decât înspre bine.
3. Părintele îşi binecuvântează copilul cu o formulă de tipul… “Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, binecuvintează, sfinţeşte şi păzeşte cu puterea crucii Tale…” Se observă
foarte clar transmiterea harului. Ar trebui ca mai întâi părintele să aibă realmente harul
– să trăiască după voi DOMNULUI. Apoi, dacă harul s-ar transmite în mod automat printr-o simplă
rostire, iar nu prin exemplu personal şi prin educaţia spiritual-morală dată de părinte, cum
justificaţi procentul cutremurător de mare de copii ortodocşi binecuvântaţi şi botezaţi şi
mirunşi, care merg pe căile păcatului fără pic de remuşcare şi dorinţă de întoarcere la
DOMNUL?!
4. Relativ la binecuvântarea copiilor în cadrul bisericii, Noul Testament este foarte clar:
“Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca
aceştia.”… Putem să ne îndoim de altele, dar nu de binecuvântarea copiilor. Cum poate
copilul „să vină la Hristos”, dacă părintele trăieşte neînnoit în „omul dinăuntru”
, în „omul
ascuns al inimii”?! Cum să vină copiii la Hristos când părinţii se conduc şi au la temelia
vieţii lor alte valori decât cele ale DOMNULUI?! Cum să ştie copilul cine este şi ce vrea
Hristos de la el, dacă părinţii nu pun mâna pe CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU să îl studieze, să li-l
explice şi să facă din trăirea lui prioritatea primă în familie?!
5. Recunosc că nu am citit decât superficial cele scrise mai sus, dar atât cât am citit nu
am observat această identificarea a cuvântului cu Puterea Divină. De aceea am insistat pe
înţelegerea termenului. Şi sper că veţi recunoaşte deopotrivă că Puterea Divină înseamnă
claritatea în gândire, în axiologie, în înţelegerea VOII lui DUMNEZEU, şi că pe acestea NUMAI
în CUVÂNTUL REVELAT AL LUI DUMNEZEU le găsim. Iacă, tradiţia („predania”) pune înaintea
oamenilor oase putrezite şi lemne boite, care NU SCHIMBĂ omul. Cuvântul DOMNULUI însă schimbă
şi mâtuieşte vieţi, dacă este primit, înţeles, trăit. (v. pilda semănătorului din Evanghelelii,
precum şi texte ca Evrei 4:12, 1Petru 1:22.23 şi multe altele).
O să închei, în Numele DOMNULUI, cu acest cuvânt al Apostolului Său, Ioan:
„Dar cine pãzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desãvârşitã; prin
aceasta ştim cã suntem în El.
Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu, rãmâne în veac.
(1 Ioan 2:5, 17)
AŞA să ne ajute DUMNEZEU! Amin.
p.s. aş prefera să continuăm discuţia în particular; adresa mea este
mardoheu.evreul@gmail.com
Stimate domn,
Spuneţi:
„În primul rând că NU orice cuvânt este CUVÂNTUL.”
Asta spuneam şi eu cu, că acel „cuvânt” din binecuvântare nu este orice cuvânt, ci este Cuvântul.
🙂
Faceţi un efort şi recitiţi ce am scris şi apoi, dacă doriţi să comentaţi după ce înţelegeţi, am să citesc comentariul domniei voastre.
PS.
Din reacţiile dumneavoastră înţeleg că nu sunteţi ortodox, dar bănuiesc că sunteţi totuşi creştin.
Am auzit un pastor accentuand pe baza textului din Numeri 6 :
„asa sa binecuvantati PE COPIII LUI ISRAEL, nu pe cei ai filistenilor, nici ai amoritilor, samd” si de aici a tras concluzia ca daca parintii nu sunt credinciosi, copilul nu are de ce sa fie binecuvantat. Un alt argument contra se referea la situatia in care parintii il duc pe copil intr-o biserica traditionala sa fie BOTEZAT, iar bunicii il aduc in biserica „pocaitilor” ca sa fie BINECUVANTAT… Ce ati face in situatia aceasta ca si pastor al bisericii ?
@ Bibliotecaru
Aşa este: nu sunt ortodox, în sensul înţeles de d-ta. Slavă DOMNULUI că da, sunt un ucenic al lui Hristos! (a se citi: am pierdut ortodismul pentru a-L câştiga pe EL – „m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sã dobândesc”).
p.s. mă mulţumesc cu faptul că acele capete de acuzare de mai sus privind viaţa poporului nostru drept-măritor au fost găsite juste de domnia ta; ai judecat drept!
🙂
Ortodoxismul înseamnă de fapt calea dreapta a credinţei, adică drept-credincios. De aceea ortodoxismul nu se aplică numai Bisericii Ortodoxe, ci fiecărei credinţe în parte.
Adevărul este că milioane de oameni se ceartă între ei pe tema credinţei, uneori se şi omoară, deşi cred în aceleaşi Dumnezeu, doar că aleg să-şi exprime credinţa diferit. Lupta tuturor credinţelor care s-au născut din Vechiul Testament este echivalentă cu lupta dintre Abel şi Cain pentru aprecierea tatălui. Ar trebui să iubim mai mult pe Dumnezeu şi mai puţin să fim preocupaţi de cum aleg alţii să-l iubească pe Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu, respectul legilor lui Dumnezeu, ne transformă în credincioşi, nu respectarea ritualurilor religioase.
Vă rog să recitiţi, având acest gând în minte, Sfânta Evanghelie după Matei capitolul 6.
@ Bibliotecaru
1. @Ortodoxismul înseamnă de fapt calea dreapta a credinţei, adică drept-credincios. De aceea ortodoxismul nu se aplică numai Bisericii Ortodoxe, ci fiecărei credinţe în parte.
Subscriu întru totul. Şi cu bucurie.
Cu adăugirea că „dreapta-credinţa” o găsim revelată în şi numai în Sfintele Scripturi – Cuvântul lui Dumnezeu, Revelaţia Sa.
Cum ziceam mai sus:
“…cine păzeşte Cuvântul Lui… prin aceasta ştim că suntem în El.”
„…lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.
(1 Ioan 2:5, 17)
Sau, ca să mai adaug o lumină:
“Cine are poruncile Mele [Hristos] şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21)
Tradiţiile – care, desigur pot conţine şi elemente valoroase, conforme cu cerinţele dumnezeieşti – nu au în ele însele garanţia vieţii veşnice. Pentru că le lipseşte criteriul adevărului. „Cuvântul Tău (al lui DUMNEZEU) este adevărul” a spus Iisus.
Dimpotrivă, adeseori, indiferent de confesiune, aceste „produse teologice şi practice omeneşti” pot însemna „tradiţii interpretative” ale Scripturii, greşite, chiar în flagrantă contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Şi, de asemenea, pot conţine obiceiuri nesănătoase, ba chiar practici care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Nu discut aici intenţiile bune şi religiozitatea omului.
Pun însă un semn de atenţionare în dreptul a tot ceea ce nu se mulează pe cuvintele lui DUMNEZEU revelate prin proorocii vechiului testament şi apostolii Domnului Iisus Hristos. Acestea rămân criteriul de neschimbat al adevărului dumnezeiesc.
Istoria creştinismului poate fi asemănată unui fluviu.
La izvoare el este cel mai pur iudaism mesianic.
Dar, după cum Dunărea la izvoarele ei, în munţii Pădurea Neagră, deşi un simplu firişor de apă, are apa cristalină şi pură, ajunge în delta românească un fluviu plin de toate canalele Europei, tot aşa s-a întâmplat şi cu creştinismul.
Dacă privim dinafară, fluviul este impunător şi seducător. Firişorul de apă, nu pare vrednic de băgat în seamă. Dar calitatea lui este net superoară apelor fluviului în care s-au vărsat nenumăraţi afluenţi poluaţi.
Numai comparând calitatea apelor fluviului cu cea a izvorului cristalin, vom găsi răspunsul la ceea ce s-a întâmplat şi la ce anume trebuie făcut.
Reforma din Europa occidentală a fost doar un punct de început care a dovedit necesitatea întoarcerii la adevărul lui DUMNEZEU revelat în Sfintele Scripturi.
Ea a declanşat un proces care este departe de a fi ajuns la finalitatea pe care ar avea-o în vedere o reformă nu confesională, ci una cu adevărat realizată în spiritul adevărului, adică având ca şi criteriu al acestuia Cuvântul lui DUMNEZEU.
Confesiunile post-reformiste, deşi se găsesc în unele privinţe înaintea confesiunilor tradţionale (cato şi orto), mai au încă un drum bun de parcurs. Şi mai au de făcut curăţenie, pe ici, pe colo, şi în “propria ogradă a tradiţiei proprii”, căci nu toate elementele practice (şi dogmatice) reflectă adevărul Scripturilor.
Cu toate acestea, cultele protestante sau neo-protestante au făcut paşi esenţiali în căutarea adevărului. Şi, dacă vor continua să fie reformabile (în spiritul Cuvântului lui Dumnezeu), se vor apropia tot mai mult de ceea ce ar fi trebuit să fi creştinismul provenit din şi privit ca prelungire iudaismul messianic al secolului întâi.
2. @ „Ar trebui să iubim mai mult pe Dumnezeu şi mai puţin să fim preocupaţi de cum aleg alţii să-l iubească pe Dumnezeu.”
Absolut de acord.
De aceea şi trebuie să ne onorăm chemarea de a fi „lumină şi sare” (Matei 5:13-16) şi de a duce mai departe torţa apostolică şi să „mergem până la marginile pământului şi să facem ucenici” ai Domnului Iisus Hristos (Matei 28:19-20). Şi, o dată „ce au fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4), şi o dată ce au fost „îngropaţi prin botezul în moartea lui Iisus ca să trăiască o viaţă nouă” (Romani 6:4) şi au intrat astfel în „biserica întâilor născuţi” (Evrei 12:18-24), să continuăm „să îi învăţăm tot ce ne-a poruncit Hristos” (Matei 28:20). Atunci vom ajunge la „unitatea credinţei” (Efeseni 4:13) şi la menirea pentru care a lăsat DUMNEZEU Biserica pe pământ: să fie „un neam sfânt, de preoţi” şi o „lumină pentru lume”.
Ekklesia este lacrima lui DUMNEZEU pentru lumea care piere în păcat.
Nu putem spune că „iubim” lumea lăsând-o să piară.
Dragostea pe care o aşteaptă DOMNUL de la noi nu este una contemplativă, pasivă, ci este una militantă, în vederea mântuirii cât mai multora.
3. @Iubirea de Dumnezeu, respectul legilor lui Dumnezeu, ne transformă în credincioşi, nu respectarea ritualurilor religioase.
AMIN.
Aici ne întâlnim. Nu doar noi doi, ci fiecare din noi cu DOMNUL, cu voia Lui.
Cu siguranţă că dacă rămânem credincioşi adevărului pe care l-ai enunţat dumneata, dovedim că facem parte din aceeaşi familie spirituală, că suntem cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor.
Rămâne să nu căutăm în ziua de astăzi răspunsuri, ci la origini, în pre-existenţă.
Anunta-ne si pe noi ce ai gasit 😀
Nimic nou ? Nici un raspuns la origini sau in pre-existenta?
Ar trebui să scriu o bibliotecă… Or eu nu am răbdarea părintelui Dumitru Stăniloaie să scriu cărţi de mare cuprindere…
Ce sa mai spun? Atata cunostinta acumulata si canalizata doar prin dezbateri subiective si cu mici aluzii catre unul sau celalalt, catre teologia unuia sau al celuilalt. Singurul care detine Adevarul absolut este Hristos. El insusi este Adevarul Calea si Viata. Noi avem poate cate o particica si ne-o insusim si credem ca doar noi cunoastem Adevarul absolut. Pentru noi oamenii totul este relativ din cauza limitarii noastre. La Dumnezeu este abolutul. Uitam ca fara dragoste suntem un chimval zanganitor. De asta si asa mult zgomot pe aceste siteuri. Unul orodox, altul Anglican, Baptist ,Penticostal, Catolic samd. mai bine v-ati uni la rugaciune impreuna si la intr-ajutorarea celor care au nevoie.
Cu stima(caci stiu ca unii dintre d-voastra avetii masteruri si doctorate in teologie)
cam multa filozofie aici pentru un subiect simplu, frumos, descris de Sf. Scriptura.
Eu nu cred ca Isus inainte de a binecuvanta copiii, a intrebat mamele, „Este vreuna din voi siro-feniciana? Este vreuna canaanita? Sa-si ia copilul (copiii) si sa plece. Binecuvantarea mea este doar pentru evrei.”
Hai sa fim seriosi…daca o tinem tot asa ajungem ca evreii care considerau ca binecuvantarea matuirii este doar pentru „poporul ales” – poporul Israel.
Daca o mama – fie ea ortodoxa or catolica – crede in rugaciunea de binecuvantare a copilului ei, cine sunt eu sa o refuz? Cu ce argument raspund inaintea lui Dumnezeu ca am refuzat sa cer Domnului sa pazeasca si sa binecuvinteze acel copilas, sau sa cer Domnului binecuvantarea supra mamei pentru a-si creste copilul in ascultare de Domnul Isus?
„…binecuvintati, caci la aceasta ati fost chemati: sa mosteniti binecuvintarea.” 1 Petru 3:9
Ai dreptate … dar tocmai de aceea am lansat discuti asta, pentru ca am auzit despre un pastor care a refuzat sa boteze nepotul unui membru pe motiv ca parintii sunt cei care trebuie sa ceara binecuvantarea.
Salutari,
pentru aceia dintre dumneavoastra care vor sa studieze bazele biblice si logice, impreuna cu dovezile istorice ale botezului pruncilor, va recomand o carte foarte potrivita si cuprinzatoare (contine zece argumente solide si unsprezece obiectii cu raspunsurile lor). Se poate citi aici http://botezulcopiilormici.wordpress.com/
Cartea despre care ziceam se numeste „Botezul copiilor mici, biblic si rational”, de Samuel Miller.
Mi-ar fi greu sa fac un rezumat, cartea este deja foarte concentrata. Pot insa scrie cateva titluri din sectiunile ei:
– Teologia legamantului ca baza pentru botezul pruncilor
– Hotararea lui Dumnezeu pentru includerea copiilor poporului in Adunare
– Botezul si taierea imprejur
– Pasaje biblice care nu pot fi explicate fara a considera pruncii ca membri ai bisericii locale (si prin urmare, dreptul lor la botez)
– Marturii istorice despre botezul pruncilor: Tertulian, Origen, Ciprian din Cartagina (si sinodul de la 253), Augustin impotriva lui Pelagius, Ioan Gura de aur; Valdenzii, sustinatori ai botezului copiilor
Si, dintre obiectii:
– Nu scrie nicaieri ca trebuie sa botezam pruncii?
– De ce nu gasim exemple clare in Noul Testament?
– Domnul Hristos a fost botezat la maturitate, dar prin ce botez?
– Intai credinta, apoi botezul (Cine va crede si se va boteza)?
– Ce folos are pruncul din botez?