Priveste in sus ! (Povestea unui copac)

De când a pornit să crească, dintr-o sămânţă mică încolţită în pământ, copăcelul nostru şi-a întins tulpina fragilă, delicată, spre cer. În primul an nu era decât un lăstar firav, sensibil la orice boare de vânt. Într-o toamnă, o furtună iscată ca din senin era cât pe ce să-l rupă de tot. Încă şi-acum copacul nostru îşi mai amintea cât de frică-i fusese atunci. Rămăsese cu-n fel de spaimă care-i alerga pe sub coajă. De fiecare dată când se stârnea câte-un vânt mai aspru, când auzea trosnete în pădure sau chiar când ceva neaşteptat se întampla, vechii fiori îl cutremurau ca o nelinişte, ca un zbucium…
Însă de când pârâul cel limpede îşi găsise drum pe la poalele lui, copacul era liniştit. Se privea în undele repezi si-şi dădea seama că e un copac solid, cu rădacini groase, bine înfipte în pământ şi ramuri zvelte ce se aruncau peste cer. Se bucura şi când privea păsările care-şi găseau adăpost în frunzişul său des sau animalele care veneau să se odihnească la umbra lui. Şi ştia că e un copac în toată firea, pe care nici o furtună nu-l mai putea dezrădăcina.

Şi aşa treceau, vesele şi senine, zilele copacului nostru, anotimp după anotimp, an după an, până-ntr-o dupa-amiaza de vara când privind în jos, în apele pârâului, i se păru că imaginea sa nu mai era la fel de clară, la fel de luminoasă. La început nu-i veni să creadă şi dădu vina pe umbrele înşelătoare ale apusului, dar spre surprinderea lui, dimineaţa următoarei zile îl surprinse cu aceeaşi imagine. Şi treptat, zi după zi, oglinda apelor apăru din ce în ce mai strâmbă şi mai tulbure, pânp ce, spre disperarea copacului,î ntr-o dimineaţă arzătoare, dispăru cu totul. Pârâul secase, iar pe copac îl cuprinse o nelinişte grozavă. Obişnuit să se oglindească în fiecare zi în apele pârâului, se văzu în situaţia de a nu se mai bucura de această mângăiere. Şi vechile temeri dădură din nou năvală. Uitând cum arăta de fapt, de rădăcinile lui puternice, de tulpina vânjoasă, de cuiburi, de animale, de tot, copacul începu să tresara la fiecare boare de vânt, la fiecare zgomot. Atât de amărât era săracul de el, încât nici ramurile nu şi le mai ţinea drepte, spre cer, ci şi le lasa să atârne triste în jos… multe din frunze i se uscară şi căzură pe pământ, iar păsările îl părăsiră, căci el nu le mai putea proteja. Şi copacul se însingură din ce în ce mai mult, mâhnit şi speriat şi parcă fără speranţă…
Până-ntr-o zi, când un lucru neobişnuit se întâmplă… o pasăre mică, negricioasă, se aseză pe-o ramura de-a lui. Copacul era mai mai s-o alunge, cum se speria el din orice… însă păsarea nu păru să bage în seamă foşnetul ramurilor lui, ci rămase nemişcată. Văzând că nu paţeşte nimic rău, copacul se mai linişti. Însă nu mică îi fu mirarea când pasarea prinse a-i vorbi cu glas firav:
-Sunt venită de departe, copacule… lasă-mă să mă odihnesc… drumul a fost atât de lung…
Şi am nevoie de hrană ca să prind puteri.
-Hrană, de unde să-ţi dau eu hrană? întrebă copacul…
-În crăpăturile scoarţei tale sunt multe gâze şi gândăcei. Scutură-te puţin, să-ţi plesnească mai tare coaja şi să pot prinde câţiva…
Copacul tăcu îmbufnat, căci se temea să se scuture… Scoarta sa-l ţinea în picioare…s-o crape?? Să se expună vântului şi ploilor?? Umezeala i-ar fi pătruns la tulpină şi ar fi putrezit negreşit… însă privind spre pasărea zgribulită care părea că abia se mai ţine, i se făcu milă de ea şi-şi întinse puţin ramurile. Pasărea ciuguli dintr-o crăpătură şi păru că mai prinde la inimă. Spre seara, pasărea adormi, iar copacul o veghe toată noaptea, căci aşa slăbită cum era, se temea să nu cadă. Dimineaţa copacul îşi mai crăpă o data scoarţa ca să-i ofere păsării micul dejun. Şi pentru câtăva vreme copacul hrăni pasărea în timpul zilei şi o adăposti noaptea…
Vremea se făcea din ce în ce mai rece şi pasărea suferea mult de frig.
-Ridică-mă mai aproape de soare, te rog… îi şopti pasărea. Dacă razele soarelui mă vor încălzi, voi putea pleca mai departe, spre ţara mea, la cuibul meu…
Şi copacul, obişnuit de acuma să-i poarte de grijă, o ridică uşor, pe un ram, spre soare. Pasărea se încălzi sub razele binefăcătoare, apoi îşi luă zborul. Copacul o urmări o vreme cu privirea, până se pierdu în înalt… dar când să-şi întoarcă privirea spre pamant ceva îi atrase atenţia. În albastrul cerului întrezări ramurile unui copac falnic şi frumos… la început nu-i veni să-şi creadă ochilor, apoi începu să cerceteze cu luare aminte priveliştea. Şi nu mică-i fu uimirea când îşi dădu seama că imaginea de sus era chiar a sa. Oglinda cerului îl reflecta, albastră şi senină. De atunci au mai trecut multe toamne şi multe primăveri, dar copacul nostru n-a mai privit decât arareori la pământ. Nici teama nu i-a mai fost, pentru că, în unele zile răcoroase şi senine, cerul albastru îi oglindea frunzişul bogat. Iar copacul nostru îşi aducea aminte atunci că e puternic, tânăr, vânjos… Redeveni vesel şi fericit, iar pasările îşi găsiră din nou adăpost în coroana sa. Căci, în final, copacul realiză că e mai bine dacă priveşte în sus, în oglinzi care nu seacă în verile secetoase…

Anunțuri

Despre Th3Lov3OfG0d
- Privesc in SUS - -- Spre ISUS --

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: